Gran Paradiso

Parcul național Gran Paradiso este unul din locurile cu care Italia se mândrește. Este un parc întins pe mulți kilometri, în zona muntoasă dintre Italia (regiunile Piemonte și Val d'Aosta) si Franța.

Am ajuns la intrarea în parc într-o oră și ceva de mers de la Torino, oprindu-ne în localitatea Noasca (mai puteam merge vreo 10km cu mașina, dar ne-am oprit acolo din motive de serpentine). Voiam să facem o plimbare de o zi prin munți, așa că am fost la biroul turistic din Noasca să cerem indicații. Din păcate ne-am ales doar cu o hartă a traseelor, pe care nu erau indicate nici durata nici dificultatea, așa că am pornit oarecum la nimereală pe ceva ce părea la început un traseu care se putea face cu doi copii de 6 și 7 ani. Am luat-o pe un vechi drum de măgăruși (mulattiera) și am mers așa vreo oră, admirând priveliștea din ce în ce mai maiestuoasă a Alpilor și văii în care erau drumul și localitatea. Am ajuns la un cătun construit pe o margine de râpă, cu case integral din piatră (inclusiv acoperișul era din plăci de piatră), care ni s-a părut foarte pitoresc. Nu știu dacă mai este locuit permanent sau nu.

Am continuat apoi drumul până la popasul Noaschetta, pe la 1600m altitudine. Munții din apropiere ajung aproape de 3000m, iar pe un versant la doar 1-200m deasupra nivelului la care ajunsesem noi se vedea o zonă înzăpezită. Începuse să fie răcoare - dar plăcut, mai ales pentru noi care plecasem din toridul Torino. Refugiul la care am făcut un scurt popas era închis (în mod hilar, era scris pe ușă că se poate lua cheia de jos din localitate), mi-a plăcut că e acolo și o mini-hidrocentrală și refugiul chiar pare să fie independent de restul lumii.

Am luat-o apoi pe altă potecă la coborâre, care s-a dovedit a fi mult mai dificilă (ar fi fost preferabil s-o alegem la urcare), şi destul de lungă, dar spectaculoasă pe alocuri.

Am văzut și fotografiat o mulțime de fluturi și șopârle, din păcate (sau din fericire) nici un alt animal interesant. Se spune că dacă te aventurezi pe poteci și mai departe de civilizație, poți vedea și alte lighioane.

După vreo 6-7 ore de mers aproape continuu, am ajuns în sfârșit în Noasca. Fetele au rezistat admirabil, și chiar la coborâre au căzut de mai puține ori decât mine. Este foarte frumos prin munți în Gran Paradiso, trebuie doar să mergeți echipați (pantaloni lungi și bocanci) și cu rezerve de apă.

Durham, North Carolina

Am fost în interes de serviciu la Durham, North Carolina. Fiind a doua vizită în Statele Unite, am fost neplăcut surprins, prin contrast cu data anterioară, de coada de 1.5 ore de la controlul de securitate la Chicago (unde am avut escală). Aeroportul din Durham este mult mai mare decât mă aşteptam, având în vedere că deserveşte oraşele Durham şi Raleigh, care au în total abia vreun milion de locuitori.

Durham este situat aproape la jumătatea distanţei între New York şi Florida, la mai puţin de 100km de coasta Atlanticului. La sfârşitul lui ianuarie, când în România erau maxime de -10 grade, acolo erau cam +20. Oraşul este renumit pentru centrul universitar şi centrele medicale - aici este o concentrare de spitale de top, superspecializate, cum n-am mai văzut nicăieri. Totul la scară americană, adică spaţii enorme între clădiri enorme, cu parcări supraetajate enorme. Oraşul este incredibil de întins pentru cei 2-300 de mii de locuitori! Am mers vreo oră cu autobuzul pentru a-l traversa.

Campusul se întinde pe aproape 3000 de hectare! Parcuri, clădiri moderne sau cu tentă veche dar unitare ca arhitectură, multe spaţii verzi, transport in interiorul campusului... Totul pentru ca studenţii, cadrele didactice şi cercetătorii să se poată concentra asupra a ceea ce au de făcut cu randament maxim.

Oamenii sunt şi aici foarte săritori şi de treabă - cam greu de înţeles însă când vorbesc în dialectul local. Majoritatea negri, care chiar vorbesc aşa cum îi vedem prin filme.

A fost o experienţă frumoasă vizita la Durham, am văzut o combinaţie interesantă între un orăşel modest şi un mare centru universitar şi ştiinţific.

Cuba

Încep să-mi dau seama că sunt în lume multe "ţări ale contrastelor"... Din avion, înainte de aterizare, după nişte privelişti splendide ale unor insule în apa de culoare bleu-verde, prin care umbra norişorilor se vedea direct pe nisipul de pe fund, am ajuns deasupra uscatului... Smog, o fabrică (sau ce-o fi fost) cu un coş mare pe care scotea o gramadă de fum maroniu şi un coş mai mic cu fum galben, o groapă de gunoi incendiată, clădiri părăsite sau demolate, multe magherniţe şi blocuri mici într-o stare jalnică.

Welcome to Havana! Un aeroport cam de talia Otopeni-ului înainte de extindere, şi cu acelaşi aer rustic (a se citi neîngrijit) în zona pistelor.

Totuşi, pe acest mic aeroport erau 3 avioane din clasa Boeing 747/777, plus altele mai mici... Problematic, pentru că peste 1000 de oameni trebuiau să treacă de controlul documentelor (cu pozat, ştampile şi întrebări) - deşi erau 20 de ghişee am fãcut o coadă de vreo 2 ore acolo. Apoi am trecut fără întrebări suplimentare de controlul bagajului de mână, din fericire şi cel de cală venise, aşa ca am pornit spre oraş.

De fapt, eram cazaţi la un hotel mai în afara Havanei, în cartierul ambasadelor - care avea piscină, dar nu plajă, aveam mesele incluse aşa că singura ocazie de a vedea oraşul a fost un tur al "Vieja Habana", de câteva ore. Partea "istorică" este relativ mică, se poate face la pas şi probabil o zi - două sunt de ajuns pentru a vedea cam tot ce s-ar putea vedea. Câteva pieţe mai importante, contrabandişti care sar pe turişti cum îi văd, catedrala şi numeroasele maşini de epocă (sunt atât de multe pentru că după revoluţia din 1959 cubanezii n-au mai avut voie să-şi cumpere maşini, dar celor care le aveau deja nu le-au fost confiscate). Clădirile de locuit sunt în acea zonă într-o stare jalnică, dărăpănate şi cu apartamente minuscule. Ceea ce n-am înţeles este de ce, daca toţi spun că e "foarte sigură" Havana, majoritatea apartamentelor aveau grilaje la uşi şi balcoane. Era un aer pitoresc în Havana, parcă erai cumva în afara timpului...

După aceea, am stat câteva zile la Varadero, o staţiune pe litoralul Atlanticului la vreo 150 de km de Havana. Aici, cazarea a fost într-un complex foarte mare, cu "all inclusive". Era şi plajă foarte frumoasă, cu nisip fin, apa caldă şi limpede a Atlanticului, erau piscine, jacuzzi, baruri unde puteai mânca şi bea orice oricând fără a plăti ceva în plus, petreceri, spectacole, discotecă... Totul e conceput pentru a uita de lume, în condiţii probabil incredibile (şi cu siguranţă inaccesibile) cubanezului de rând... A fost foarte frumos, într-adevăr. Faptul că am fost acolo la începutul lunii mai şi nu în plin sezon a făcut să nu fie aglomeraţie sau exagerat de cald. Varadero este una din "fabricile de valută" pentru Cuba, sunt acolo multe complexuri hoteliere cum e cel în care am stat, în care vin numai străini (şi câţiva cubanezi bogaţi, că au şi ei "nomenclatura" lor...).

În concluzie, după părerea mea Cuba merită vizitată mai mult pentru litoral - sau viaţa de noapte din Havana, pentru pasionaţii de aşa ceva. Cubanezii sunt destul de nemulţumiţi de situaţia lor, există în circulaţie două monezi - una convertibilă aproximativ egală cu dolarul american, cealaltă doar internă - un salariu mediu este doar de vreo 10 dolari... Puteţi vedea la ştiri informaţii despre ce-au mai făcut "armatele imperialiste" americane, sau cât de bucuroşi au fost cetăţenii la sărbătoarea oamenilor muncii (am ajuns în Cuba pe 1 mai). Oamenii sunt de treabă şi stau bucuroşi de vorbă (chiar în limbi pe care nu le cunosc), şi se bucură şi mai mult dacă primesc nişte pesos convertibili sau un tricou, un pantalon ceva (pentru ei produsele din import sunt inaccesibile, cam cum erau pentru români înainte de 1989, cu menţiunea că fiind o insulă, în Cuba sunt mai greu de adus prin contrabandă).

Karlsruhe - vara?!

Am ajuns la Karlsruhe fix la mijlocul verii, jumătatea lunii iulie adică, plecând dintr-un București topit de cele 35-37 de grade la umbră. Aici, maxime sub 20, nori și ploaie aproape mai tot timpul. De fapt, din câte am înțeles așa e vremea în toată Germania în aceste zile, și în general a doua jumătate a lui iulie și prima din august se nimerește să fie o perioadă ploioasă.

Eu nu am fost încă la Berlin, Frankfurt sau Stuttgart - experiența mea în privința Germaniei se reduce la orașe relativ mici - din această perspectivă, Karlsruhe este tipicul oraș german, curat și îngrijit, cu multe zone verzi și prietenos cu locuitorii.

Pe Kaiserstrasse, artera principală a orașului, trec multe din tramvaiele ”long distance”, care ajung apoi în orășele-suburbii aflate și la 10-20 km de centrul Karlsruhe. Tot acolo sunt magazine de tot felul (de remarcat galeria comercială din vechea clădire a Deutsche Bundespost), iar pe străduțe lăturalnice multe locuri unde se poate mânca bine și acceptabil ca preț. Catedrala Sf. Bernard limitează într-una din capete Kaiserstrasse, la celălalt capăt fiind o statuie a regelui Wilhelm.

Palatul din oraș este înconjurat de un enorm parc, și cu o ”orangerie”, care se termină apoi, spre nord, în pădure. Inițial, toate străzile fuseseră construite radial cu palatul în centru - pe hartă se poate vedea și astăzi acest fapt, în zona până la Kaiserstrasse.

O chestie interesantă este că, deși orașul este destul de mic, s-au apucat să-și facă metrou! Sincer nu prea văd rostul, la cât de bun este transportul public acum, dar având în vedere și cât e de scump, probabil rentează!

Eu am stat într-un ”gasthaus” la 15 km de centrul orașului, în Linkenheim. Mi-au plăcut multe aceste orășele miniaturale, cu case frumoase și îngrijite, unde domnește o atmosferă de liniște și pace. Orășelele sunt legate între ele și prin drumuri ”nemotorizate”, la oarecare distanță de cele pentru mașini, pe care pietoni, rolleri și bicicliști se pot plimba în siguranță și fără a deranja traficul auto.

În concluzie - frumos, dar mi-ar fi plăcut să știu germana! Oamenii de pe-aici nu prea s-au obosit sa facă anunțuri/afișe și în alte limbi, dar ajută turiștii dacă știu engleză.

Wuppertal

Wuppertal este un mic orășel în partea de vest a Germaniei (landul Renania de Nord - Westfalia), fost oraș industrial la începutul secolului trecut. Chiar mic poate că nu e, la 350 de mii de locuitori, dar dă această impresie prin cartierele de case vechi și aerul pitoresc și liniștit.

Am ajuns acolo într-o duminică la prânz și prima vizită am făcut-o pe unul din dealurile orașului, pe care se aflau un parc și grădina botanică. Plecat dintr-o Românie în plină criză, stresată și isterică, am fost uimit de aerul liniștit de acolo, de oamenii care se plimbau prin parc cu zâmbetul pe buze și nu se grăbeau nicăieri... Sentimentul acesta de liniște nu m-a părăsit tot timpul cât am fost acolo, deși am fost într-o călătorie "de serviciu".

Universitatea din Wuppertal este una destul de mare, cu câteva zeci de mii de studenți. Este construită ca un complex multi-etajat pe un deal de unde se vede foarte frumos orașul. Chiar splendidă priveliștea de pe pajijștea de pe lângă clădiri, sau de pe terase!

Legătura cea mai rapidă între diferite părți ale orașului (care fiind construit într-o vale este foarte lung) este trenul suspendat Schwebebahn, mare parte din traseul lui fiind chiar pe deasupra albiei râului.

Fiind construit între dealuri, este orașul cu cele mai multe trepte publice din Germania, existând foarte multe străzi în trepte.

În apropiere de Wuppertal se află o altă vale, Neanderthal, locul unde a fost descoperit strămoșul nostru cu același nume. Există un foarte interesant muzeu de antropologie acolo și un traseu turistic prin pădure până la locul exact al descoperirii.

Dacă vă nimeriţi prin zonă, o zi-două la Wuppertal pot fi o excursie frumoasă.

Sunny Valencia

Mi-a plăcut foarte mult Valencia, unde deşi am fost pe la jumătatea lunii noiembrie m-au întâmpinat un soare strălucitor şi temperaturi de 20 de grade. Aeroportul este relativ mic, dar e legat prin metrou de oraş. Când am ieşit de la metrou, în centrul Valenciei, am fost surprins de albul clădirilor contrastând cu albastrul curat al cerului. Se mai adaugă şi arhitectura care îmi place (puţine clădiri sunt cu adevărat vechi de secole, dar efectul de ansamblu este foarte agreabil).

Parcul imens (Turia), fosta albie a unui râu, este un loc excelent pentru plimbări mai lungi sau mai scurte, pe jos sau cu bicicleta, cu copiii sau cu iubitul/iubita... Podurile peste fostul râu împart acum parcul în zone cu diferite "teme". Sunt şi locuri de joacă pentru copii, şi terenuri, piste de biciclete.

"Oraşul artelor şi ştiinţei" este o destinaţie obligatorie, după părerea mea. Este un ansamblu de clădiri ultramoderne înconjurate de apă, cu o arhitectură surprinzătoare, proaspătă şi... frumoasă! Se află într-un capăt al parcului Turia. Este întâi o clădire enormă, cu forme rotunjite, dedicată artelor - o sală de spectacole, în care n-am intrat pentru că nu era nimic în ziua în care am fost acolo. Urmează o clădire în formă de balenă (mie asta îmi inspiră), Hemisfera, înăuntrul căreia se află domul unui planetariu ultramodern, digital - acolo rulează filme IMAX (am văzut unul cu dinozauri). Mergând în continuare, vizitaţi Muzeul Ştiinţelor - intrarea nu costă mult şi sunt tot felul de experimente interesante de văzut şi încercat, plus expoziţii temporare - atunci era una despre StarTrek. Şi mai departe, este o clădire albastră în formă de melc care era închisă, apoi urmează complexul "l'Oceanografico". Aici vă puteţi literalmente plimba printre peşti şi alte vieţuitoare acvatice, puteţi chiar lua masa la un restaurant subacvatic, la suprafaţă pe nişte insule artificiale puteţi vedea foci, pinguini, raţe şi diferite păsări, şi de câteva ori pe zi

sunt şi spectacole la marele delfinariu din complex - chiar spectaculos spectacolul! :)

Ce mi-a mai plăcut la Valencia a fost să mă rătăcesc prin oraş... Zona centrală este destul de mică, dar străzile sunt înguste şi întortocheate şi mi s-a întâmplat să pierd direcţia chiar cu harta la mine - aceeaşi experienţă au avut-o şi alţii, aşa ca nu cred că sunt doar eu de vină. Dar asta nu a devenit enervant, am hoinărit în total pe străduţe vreo 12 ore în cele trei zile cât am fost aici şi a fost o experienţă foarte frumoasă.

Valencia este un oraş în care mi-ar plăcea să locuiesc, cu toate plusurile unei mari metropole dar "a misura d'uomo", cum ar zice italienii - un oraş care nu te copleşeşte cu aglomeraţia şi agitaţia, care este prietenos şi pe care bănuiesc că poţi ajunge uşor să-l îndrăgeşti.

Paris de noiembrie

Am fost câteva zile la Paris, pentru prima dată. Faptul că am avut foarte puţin timp pentru vizitat oraşul şi ploaia aproape continuă, din aceea măruntă şi tristă de noiembrie, au fost nişte bile negre pentru excursia acolo, dar nu şi pentru oraş - prima impresie, în ciuda vremii, a fost bună! Am găsit o adevărată metropolă, dar nu era atât de aglomerat încât să mi se pară apăsătoare, cu toate naţiile pământului - dar fără ca asta să mă facă să mă simt ameninţat (e adevărat că n-am fost prin suburbii), cu clădiri reprezentative şi cu inegalabilul (ca faimă cel puţin) Tour Eiffel.

Într-o seară (singura cu cer aproape senin) am pornit la colindat oraşul, de la Notre Dame am mers pe la Pompidou, către les Halles, apoi Louvre, Musee d'Orsay, am luat Champs Elysee-ul de la un capăt la celălalt (am remarcat cele mai extravagante magazine de maşini acolo! - în afară de obişnuitele magazine de haine şi parfumuri), apoi Arcul de Triumf, şi Tour Eiffel... Din păcate la turn am ajuns aproape de ora închiderii, nu se mai putea urca decât până la etajul 2 aşa că n-am urcat... Oricum, şi de jos este impresionantă acea încrengătură ordonată de bare metalice, într-adevăr o realizare remarcabilă.

Într-o altă zi (cu ploaie) am văzut Jardins de Luxembourg, de unde am continuat drumul pe jos pe tot felul de străduţe până la Sena, apoi am fost la Musee d'Orsay, o fostă gară transformată acum în muzeu. Construcţia în sine, cu modificarea recentă, este splendidă, iar exponatele - în mare parte pictură din perioada 1600-1900, mi-au plăcut şi ele foarte mult. În seara respectivă am fost şi la Sacre Coeur, pentru o privire de la înălţime asupra oraşului - într-adevăr frumoasă, în ciuda vântului puternic şi a ploii intermitente.

Încă un oraş adăugat pe lista locurilor în care vreau să revin! N-am văzut decât o infimă parte din tot ce ar fi de văzut la Paris, dar ce am văzut mi-a plăcut... Un ultim "sfat": dacă aveţi cu cine merge, nu mergeţi singuri la Paris!

Peninsula Valdez

În ultimele zile ale călătoriei în Argentina am făcut o excursie către sud, în Patagonia, până la rezervaţia naturală Peninsula Valdez. Am parcurs cei aproximativ 1500km tot cu un autobuz de noapte, cu care am călătorit cam 18 ore până la Puerto Madryn.

Puerto Madryn este ultimul oraş dinaintea intrării în rezervaţia naturală (unde mai sunt de fapt două aşezări foarte mici, dar puţine opţiuni de cazare şi transport). Ajuns pe la 11 dimineaţa acolo, tururile organizate ale peninsulei deja porniseră, şi cum nu aveam decât o zi de stat, singura modalitate de a vedea rezervaţia era închirierea unei maşini. Zis şi făcut... Chiar la hotelul unde am stat (şi asta se întâmplă de fapt la majoritatea) de la recepţie se puteau aranja multe chestii, între care şi închirierea unei maşini. În jumătate de oră totul a fost gata şi am putut pleca. Preţul nu era mic, dar nici exagerat de mare (a fost cam 30 euro închirierea pe o zi şi încă vreo 25 benzina), iar avantajul e că programul ţi-l faci singur...

La intrarea în peninsulă se cumpără şi un bilet (care teoretic e valabil două zile). După încă vreo 20km e un centru de informaţii cu o mică expoziţie, magazin de suveniruri şi persoane care pot fi întrebate despre trasee şi distanţe în peninsulă. E bine să aveţi apă la voi şi e bine de ştiut că Puerto Piramides (aflat la vreo 30 km mai în interior după centrul de informaţii) este singurul loc din peninsulă cu o benzinărie.

Principala atracţie a liliputanei aşezări Puerto Piramides sunt excursiile cu şalupa pentru a vedea de aproape balenele (din specia Right Whales, povestea numelui este interesantă). Balenele ajung la dimensiuni de 15-20m şi în perioada septembrie-decembrie (primăvara) stau foarte aproape de ţărm în golful de acolo împreună cu puii.

Balenele sunt paşnice şi lente, iar şalupele se apropie de ele până la 15-20m. Ca bonus, în excursia de 2 ore şi ceva am mai văzut şi foci şi diferite zburătoare. Dacă mergeţi primăvara devreme, îmbrăcaţi-vă bine, curentul de coastă este destul de puternic.

După ce s-a terminat excursia cu barca, am pornit cu maşina spre partea opusă a peninsulei (la Oceanul Atlantic), pe drum de pietriş nebătătorit (pe care regulile de condus sunt identice cu cele pe zăpadă afânată). Am mai văzut piguini şi lei de mare, şi pe drum vaci şi nişte animale înrudite cu lamele (guanacos). Până pe partea de la Atlantic a peninsulei sunt vreo 80-100km de făcut, aşa că m-a prins repede seara (şi frigul) şi am făcut cale întoarsă.

Am revenit seara pe la 10 în Puerto Madryn, iar a doua zi dimineaţa am mers pe malul mării până la locul unde au debarcat acolo primii colonişti (veniţi din Ţara Galilor). În drum, am văzut nişte păsări care semănau, de la distanţă, cu Flamingo, dar nu m-am putut apropia destul cât să le fotografiez bine. Apoi am pornit înapoi spre Buenos Aires, de unde urma să plec spre Europa...

Buenos Aires

Metropolă gigantică, cu aproximativ 10 milioane de locuitori. Mașini multe, trafic haotic pe bulevarde largi de 8 benzi pe sens și străduțe unic-sens. Bun venit în Buenos Aires, orașul care a oferit lumii renumitul Tango.

Se pot vedea clădiri de toate felurile în Buenos Aires, de la clădiri din anii 1800 până la zgârie-nori noi sau în construcție.

Rețeaua de metrou este dezvoltată și face mai simplă deplasarea prin oraș față de haosul transportului de suprafață (fragmentat între nenumărate firmulițe). O idee interesantă este că pe o stradă numerele încep cu multiplii de 100 după fiecare intersecție - astfel dacă știi că dacă trebuie să ajungi de exemplu la numărul 1206 trebuie să mergi 12 intersecții pe acea stradă până la destinație.

Doar la Buenos Aires și la New York mi s-a întâmplat să fiu intrebat pe stradă dacă am nevoie de ajutor, când localnici m-au văzut uitându-mă pe hartă. Aici e cu atât mai admirabil cu cât m-au întrebat direct în engleză.

Sunt mulți homeless people, se spune că numărul lor a crescut puternic de la criza de acum câțiva ani prin care a trecut Argentina. Seara aceștia scotocesc gunoaiele alegând sticle, carton etc ca să le vândă centrelor de reciclare. Dar după ce trec ei toate gunoaiele sunt împrăștiate pe străzi... Se pare însă că sistemul de curățenie e eficient, pentru că dimineața următoare străzile arată acceptabil.

Intensa este și experiența mersului cu taxi-ul (care este destul de ieftin, vreo 2 pesos/km). Viteză, slalom de pe o bandă pe alta, flash-uri, claxoane... Cu siguranță taximetriștii de aici nu se plictisesc și cred ca beau multă, multă cafea.

Este un amestec ciudat de civilizație și mai-puțin-civilizație aici. De exemplu, vezi cozi foarte lungi și foarte ordonate la autobuze! Se pun așa, în șir indian mulți oameni și așteaptă autobuzul.

Evident că nu încap toți în primul, dar așteaptă disciplinați. Am văzut azi o coadă de vreo 100m... Asta mie mi se pare de neînchipuit în România. Totuși, pe străzi este destulă murdărie și mulți aruncă direct pe jos ce nu le mai trebuie, deși coșuri sunt.

În medie, muzica ascultată în Argentina es te mai bună decât la noi - o încântare să auzi Bolero-ul lui Ravel pe stradă! Sunt încă la modă cântăreți de ceva asemănător cu romanțele de la noi, din anii din prima jumătate a secolului XX.

Recomandări: Puerto Madero - fost port al orașului, acum zona cea mai luxoasă, rezidențială cu blocuri turn și restaurante scumpe. În apropiere e și zona cu clădirile oficiale: Casa Rosada (reședința președintelui), ministere etc. Palermo - acolo sunt câteva parcuri și grădini (Grădina Japoneză se spune că ar fi cea mai mare din afara Japoniei), Planetariul... Av. Corrientes, Av. Florida (pietonală, shopping - Galeriile Pacific), Montevideo (restaurante). Pizzeria El Cuartito merită văzută și pe dinăuntru, și au pizza bună (argentinienii o fac într-un mod diferit de italieni, dar nu mai proastă).

Frumos Buenos Aires, pitoresc pe alocuri, luxos în unele zone dar și prietenos și fără pretenții în altele. Ar trebui însă măcar o săptămână de hoinăreală ca să poți vedea destul din ce e de văzut. Și când hoinăriți, grijă la buzunare! - eu am pățit-o chiar înainte de plecare...

Iguazù

În a doua zi pe meleaguri nordice argentiniene, am vizitat Parcul național Iguazù, cu partea argentiniană a cascadelor. Parcul este mai mare și oferă mai multe posibilități de plimbare decât

cel din Brazilia.

De la intrarea în parc, un trenuleț poate duce vizitatorii la una din cele 2 opriri - Cataratas și Garganta del Diablo. De la prima oprire pornesc două trasee, unul prin partea superioară a cascadelor, scurt si foarte aglomerat, iar celalalt ceva mai lung (1.5km) prin partea inferioara. De pe acest al doilea traseu se poate merge si la un loc de unde se iau șalupe spre Insula Sant Martin sau direct spre cascade (”Nautica adventure”, constând în navigarea până foarte aproape de baza cascadei).

Garganta del Diablo este poate cea mai faimoasa cascadă a complexului - cantități enorme de apă se prăbușesc într-un zgomot infernal. De la stația de trenuleț până la cascadă se merge vreun kilometru pe pasarele, peste râul care se apropie de ruptura în scoarța terestră... Când mergi atât, îți dai seama despre ce debit de apă este vorba acolo, nu degeaba sunt atât de faimoase cascadele...

Și aici, traseele sunt betonate sau construite ca pasarele, așa ca nu sunt cerințe speciale de echipament. Se pot face și plimbari scurte sau mai lungi (un traseu are 7km) prin pădurea luxuriantă, și se pot vedea (și fotografia) diferite animale, mai ales păsări și fluturi.Era plin de turiști germani, pe locul doi la mare distanță urmau americanii, apoi cei de limbă spaniolă... Sunt și multe magazine cu suveniruri și pietre mai mult sau mai puțin prețioase și câteva baruri-restaurante cu prețuri mici în comparație cu cele din zonele turistice europene.