San Francisco

Am ajuns la San Francisco la începutul lui decembrie, pe o vreme ploioasă și nu prea caldă, cumva opusul imaginii ”clasice” despre California. Am aflat că de fapt cam așa este de obicei iarna. Vara este foarte cald dar apa oceanului continuă să fie extrem de rece așa ca băile nu prea se fac acolo ci mai jos pe coasta Californiei, spre L.A.

Drumul de la aeroport la hotel a fost destul de rapid (doar vreo 20 minute), deși era în timpul săptămânii. Autostrăzi largi, pe alocuri supraetajate, dar cu asfaltul nu foarte bine întreținut – localnicii spun că din cauza deficitului enorm al Californiei, de multă vreme nu s-au mai făcut lucrări.

Orașul este mare și, cu excepția centrului financiar unde sunt blocuri mai înalte și câțiva zgârie-nori, este format din case și construcții cu 2-3 etaje, prin urmare este și destul de întins. Sunt multe străzi în pantă deoarece orașul este construit pe niște dealuri. Există un sistem special de tramvai, care a fost inaugurat acum mai bine de un secol, care funcționează și azi: vagoanele de tramvai nu au motor, ci exista un cablu intr-un șanț între șine de care acestea se ”agață” când vor să pornească. Cablul rulează permanent, pus în mișcare de niște motoare de la capetele liniei. Este destul de pitoresc și datorită modului de călătorie – pe niște trepte laterale – probabil merită încercat o dată (biletul e 6 dolari călătoria).

Am prins totuși și două zile însorite acolo, în care m-am plimbat un pic prin centru și un bun prieten mi-a arătat orașul (în general prin SUA fără mașină e cam complicat cu mobilitatea). În zona vechiului port există mai multe docuri transformate acum în locuri de agrement, cu restaurante și magazine. Am traversat celebrul pod Golden Gate pentru o priveliște panoramică foarte frumoasă a orașului, dar cea mai frumoasă panoramă a Golfului am văzut-o urcând în punctul numit ”Twin Peaks”, unde este un ”viewpoint” renumit.

Există un foarte extins cartier chinezesc (dacă am reținut bine, ar fi cea mai mare comunitate chinezească din afara Chinei acolo), dar și mulți italieni și destui sud-americani, este într-adevăr un oraș ”global”. Nu este în esență un oraș turistic, dar este interesant de văzut.

USA - East Coast

Revenind de curând în SUA, mi-am amintit de vizita de acum patru ani, la Princeton, NJ. Prima impresie, foarte puternică, mi-am făcut-o pe aeroportul Newark, un aeroport mai puţin cunoscut al New-York-ului. M-a întâmpinat un cer perfect, albastru, un aer cald (era februarie) şi foarte curat, nicidecum smogul de NY la care mă aşteptam. De fapt, nu este nimic ciudat, fiind pe coasta Atlanticului unde sunt în permanenţă curenţi de aer. Aeroportul era mare, destul de liber, formalităţile s-au făcut rapid - excelent!

Mă aştepta fratele meu, cu care am mers, cu maşina (greu în SUA fără maşină!), direct la Princeton. Autostrăzi largi, reguli de circulaţie respectate - chiar şi limitele de viteză! Universitatea Princeton are un campus foarte mare şi cu clădiri răsfirate, cu multă verdeaţă (vara, eu am prins ceva zăpadă) - nu degeaba New Jersey este ”garden state”.

Orăşelul este mic şi destul de pitoresc aşa, prosper, cu casele tipic americane, cu restaurante de multe feluri...

Am fost şi într-o vizită la New York, într-o zi, apoi în alta am mers doar eu pentru a face nişte cumpărături de electronice. Trenul Princeton - NY nu e cine ştie ce, dar este punctual şi îşi face treaba - tren de navetişti. New Yorkul m-a impresionat, mi-a dat un sentiment ciudat să umblu printre zgârie-norii de acolo. Venit dintr-un Bucureşti destul de haotic şi stresant, mi-am dat seama că se poate şi mult mai stresant - cred că m-am simţit ca un ţărănuş venit pentru prima oară în capitală. Am făcut poze, am urcat pe Empire State Building (nu trebuie ratat, priveliştea este extraordinară), am văzut nişte manifestanţi kosovari, am mâncat la Subways...

Metroul newyorkez este şi el impresionant - fără reţeaua de metrou este greu de imaginat cum ar funcţiona un oraş cu o asemenea densitate de locuinţe şi birouri. Am văzut Ground O (zona era deja îngrădită pentru noua construcţie), Wall Street, am mâncat la un restaurant românesc şi am mers cu o şalupă pe lângă Statuia Libertăţii. Merită vizitat Met-ul (Metropolitan Museum)! Ne-am rătăcit, noaptea, prin Harlem, a fost un pic riscant dar nu s-a întâmplat nimic.

Am făcut o vizită de o zi şi la Washington. Am fost în primul rând uimit de faptul că se putea ajunge cu maşina până lângă Casa Albă, se putea parca relativ aproape (asta după câţiva ani în Italia în care mă obişnuisem cu interdicţiile de trafic prin centrele oraşelor). Apoi, distanţele sunt enorme, aşa că ziua nu ne-a ajuns decât ca să vedem pe-afară punctele esenţiale pentru turişti: Casa Albă, Capitoliul, monumentele lui Washington şi Lincoln. Singurul muzeu pe care l-am vizitat a fost ”National Air and Space Museum”, foarte bine dotat cu exemplare din istoria tehnicii aerospaţiale.

Per ansamblu, vizita în Statele Unite a fost foarte interesantă! Chiar dacă stilul de viaţă american nu prea mi se potriveşte, mi-au plăcut şi locurile şi bunăvoinţa şi solidaritatea oamenilor.

Durham, North Carolina

Am fost în interes de serviciu la Durham, North Carolina. Fiind a doua vizită în Statele Unite, am fost neplăcut surprins, prin contrast cu data anterioară, de coada de 1.5 ore de la controlul de securitate la Chicago (unde am avut escală). Aeroportul din Durham este mult mai mare decât mă aşteptam, având în vedere că deserveşte oraşele Durham şi Raleigh, care au în total abia vreun milion de locuitori.

Durham este situat aproape la jumătatea distanţei între New York şi Florida, la mai puţin de 100km de coasta Atlanticului. La sfârşitul lui ianuarie, când în România erau maxime de -10 grade, acolo erau cam +20. Oraşul este renumit pentru centrul universitar şi centrele medicale - aici este o concentrare de spitale de top, superspecializate, cum n-am mai văzut nicăieri. Totul la scară americană, adică spaţii enorme între clădiri enorme, cu parcări supraetajate enorme. Oraşul este incredibil de întins pentru cei 2-300 de mii de locuitori! Am mers vreo oră cu autobuzul pentru a-l traversa.

Campusul se întinde pe aproape 3000 de hectare! Parcuri, clădiri moderne sau cu tentă veche dar unitare ca arhitectură, multe spaţii verzi, transport in interiorul campusului... Totul pentru ca studenţii, cadrele didactice şi cercetătorii să se poată concentra asupra a ceea ce au de făcut cu randament maxim.

Oamenii sunt şi aici foarte săritori şi de treabă - cam greu de înţeles însă când vorbesc în dialectul local. Majoritatea negri, care chiar vorbesc aşa cum îi vedem prin filme.

A fost o experienţă frumoasă vizita la Durham, am văzut o combinaţie interesantă între un orăşel modest şi un mare centru universitar şi ştiinţific.