Nicosia, Cipru

Călătoria în Cipru în noiembrie a fost ca o evadare în țările calde dintr-un București tot mai tomnatic – de la 13-16 grade maximele la 28-30 în Cipru. La aterizare, pe aeroportul din Larnaca, am putut vedea apa foarte limpede a Mediteranei și așezările cu case albe, tipic mediteraneene care-mi plac atât de mult. Destinația finală era însă capitala Ciprului, Nicosia, așa că am luat un shuttle bus cu care am mers vreo 40 de minute.

Așa cum se recomandă pe site-ul oficial, Nicosia este ”ultima capitală europeană divizată” – în urma conflictului cu turcii din 1974 aproximativ jumătate din acest oraș (împreună cu o parte importantă a insulei) este ocupată. N-am fost și în partea turcă, pentru că aș fi avut ca să ies de acolo nevoie de pașaport, cartea de identitate nefiind suficientă. Altfel, de intrat e ușor, e pur și simplu o gheretă pe una din cele două străduțe principale pietonale ale Nicosiei.

Orașul s-a dezvoltat în jurul unei cetăți înconjurate de ziduri de apărare. Mi-a plăcut că atmosfera are ceva de oraș mediteranean deși Nicosia este în interiorul insulei, nu pe litoral. În interiorul zidurilor am găsit clădiri vechi, unele în stare proastă, altele renovate, foarte multe ateliere artizanale (de croitorie, pantofari, etc), câteva bodegi micuțe și mai multe ”magazine” (magazii mai bine spus) de vechituri. De cumpărat n-am cumpărat nimic, că niște viniluri care-mi făceau cu ochiul arătau destul de rău, vânzătorul n-avea pickup să le încerce și în plus nici nu prea voia să lase din preț, așa că am renunțat. M-a uimit, într-un fel, mă așteptam la o negociere de bazar...

De mâncat, am mâncat la un restaurnat numit ”Beirut”, de fapt sunt vis-a-vis pe o străduță două localuri înfrățite, Habana și Beirut. Mâncare tipic libaneză, mi-a plăcut. Orașul este o amestecătură de greci și arabi, dar am auzit des și vorbă românească – faptul că două companii aeriene au zboruri directe București-Larnaca e o dovadă.

Sunt multe construcții noi în Cipru, de la autostrăzi la Campusul Universității. Fondurile europene se pare că au fost folosite cu cap și cu puține comisioane în această țară.

E interesantă o plimbare prin centru, dar zona veche este totuși mică, câteva ore ajung pentru ”cartografiere”. Atmosfera este plăcută, și ceva timp stat la vreun local la terasă este relaxant. Prețurile sunt ”europene” medii, mă așteptam să fie mai mici. În concluzie, merită o vizită, dar plecând de la o ”bază” de pe litoralul care este foarte căutat de turiști.

Prague by night - 2010

Am fost la începutul lunii decembrie într-un weekend la Praga - un oraș foarte foarte frumos, cu atât mai mult cu cât era deja împodobit pentru sărbătorile de iarnă. Față de cele 10 grade la plecarea din România, acolo erau cam -10... Am dârdâit mai tot timpul cât am stat afară, acesta fiind de altfel singurul aspect negativ al călătoriei.

Dar ne-am "dres" cu vin fiert :-)

Piața Primăriei, cu celebrul ceas astronomic, iar atunci când am fost noi și cu târgul de Crăciun, este splendidă. Ne-am urcat în turn, de unde se vede panorama orașului, inclusiv castelul și muticolorul târg din piață. Ziua fiind scurtă, majoritatea plimbărilor le-am făcut pe lumină artificială, ceea ce a dat un pic de magie în plus orașului - zăpadă, beculețe de Crăciun, mulți turiști...

Am vizitat și Castelul, vechiul oraș fortificat de fapt. Cu Catedrala, muzeul și străduțele înguste. Cazare am avut la un hotel zice-se de 4 stele, destul de departe de centru, la care prin tocurile ferestrelor sufla aprig vântul (părea renovat, cu această excepție), a trebuit să schimbăm camera o dată pentru asta (dar am nimerit una mai bună apoi).

Recomand cu căldură o Pragă înghețată, de decembrie!

USA - East Coast

Revenind de curând în SUA, mi-am amintit de vizita de acum patru ani, la Princeton, NJ. Prima impresie, foarte puternică, mi-am făcut-o pe aeroportul Newark, un aeroport mai puţin cunoscut al New-York-ului. M-a întâmpinat un cer perfect, albastru, un aer cald (era februarie) şi foarte curat, nicidecum smogul de NY la care mă aşteptam. De fapt, nu este nimic ciudat, fiind pe coasta Atlanticului unde sunt în permanenţă curenţi de aer. Aeroportul era mare, destul de liber, formalităţile s-au făcut rapid - excelent!

Mă aştepta fratele meu, cu care am mers, cu maşina (greu în SUA fără maşină!), direct la Princeton. Autostrăzi largi, reguli de circulaţie respectate - chiar şi limitele de viteză! Universitatea Princeton are un campus foarte mare şi cu clădiri răsfirate, cu multă verdeaţă (vara, eu am prins ceva zăpadă) - nu degeaba New Jersey este ”garden state”.

Orăşelul este mic şi destul de pitoresc aşa, prosper, cu casele tipic americane, cu restaurante de multe feluri...

Am fost şi într-o vizită la New York, într-o zi, apoi în alta am mers doar eu pentru a face nişte cumpărături de electronice. Trenul Princeton - NY nu e cine ştie ce, dar este punctual şi îşi face treaba - tren de navetişti. New Yorkul m-a impresionat, mi-a dat un sentiment ciudat să umblu printre zgârie-norii de acolo. Venit dintr-un Bucureşti destul de haotic şi stresant, mi-am dat seama că se poate şi mult mai stresant - cred că m-am simţit ca un ţărănuş venit pentru prima oară în capitală. Am făcut poze, am urcat pe Empire State Building (nu trebuie ratat, priveliştea este extraordinară), am văzut nişte manifestanţi kosovari, am mâncat la Subways...

Metroul newyorkez este şi el impresionant - fără reţeaua de metrou este greu de imaginat cum ar funcţiona un oraş cu o asemenea densitate de locuinţe şi birouri. Am văzut Ground O (zona era deja îngrădită pentru noua construcţie), Wall Street, am mâncat la un restaurant românesc şi am mers cu o şalupă pe lângă Statuia Libertăţii. Merită vizitat Met-ul (Metropolitan Museum)! Ne-am rătăcit, noaptea, prin Harlem, a fost un pic riscant dar nu s-a întâmplat nimic.

Am făcut o vizită de o zi şi la Washington. Am fost în primul rând uimit de faptul că se putea ajunge cu maşina până lângă Casa Albă, se putea parca relativ aproape (asta după câţiva ani în Italia în care mă obişnuisem cu interdicţiile de trafic prin centrele oraşelor). Apoi, distanţele sunt enorme, aşa că ziua nu ne-a ajuns decât ca să vedem pe-afară punctele esenţiale pentru turişti: Casa Albă, Capitoliul, monumentele lui Washington şi Lincoln. Singurul muzeu pe care l-am vizitat a fost ”National Air and Space Museum”, foarte bine dotat cu exemplare din istoria tehnicii aerospaţiale.

Per ansamblu, vizita în Statele Unite a fost foarte interesantă! Chiar dacă stilul de viaţă american nu prea mi se potriveşte, mi-au plăcut şi locurile şi bunăvoinţa şi solidaritatea oamenilor.

Barcelona

Văzând din avion Barcelona, înainte de aterizare, am fost uimit de mărimea oraşului şi de aspectul foarte industrial. Mă aşteptam la un oraş cu tentă mai turistică. Odată ajuns în centru însă (chestie nu tocmai uşoară, în lipsa unor indicaţii clare la aeroport), am dat peste o maree de turişti din toate colţurile lumii - şi asta în iunie, când era abia începutul sezonului. Era cald, părea cald deşi erau doar 23-24 de grade la umbră, din cauza umezelii, din fericire însă mai adia un pic briza.

Am văzut acolo Sagrada Famiglia, o construcţie monumentală căreia i s-ar putea spune chiar, după durata construcţiei (începută la sfârşitul secolului XIX), faraonică. Complexul de turnuri şi turnuleţe a fost proiectat de renumitul arhitect Gaudì, căruia i s-a dat mână liberă în multe părţi ale oraşului. Mai merită văzute Parcul Gouelle, Casa Pedrera si Casa Batllo. Dar să revenim la simbolul oraşului, catedrala Sagrada Famiglia - când am vizitat-o eu, se lucra de zor, înăuntru era un zgomot foarte mare de pickhammere, flexuri, camioane, macarale etc, pentru că urma ca spre sfârşitul anului 2010 să fie în vizită Papa acolo şi să o consacre. Se pare că s-ar fi renunţat la o parte a proiectului iniţial, urmând ca în următorii ani lucrările să se concentreze pe finalizarea părţilor începute deja. Proiectul a fost de la început şi este finanţat în continuare exclusiv din donaţii şi preţurile biletelor de vizitare, care nu mi s-au părut ieftine. Se zice că merită şi urcatul într-unul din turnuri (există un lift), dar eu n-am mai stat şi la acea coadă. Trebuie să vă înarmaţi cu multă răbdare mai ales dacă mergeţi acolo în sezon.

Eu am preferat să văd oraşul de sus de pe Montjuc - dealul din apropierea mării şi portului Barcelona. Dacă mergeţi cu metroul până la piaţa Espanya, treceţi pe lângă clădirile Expo Barcelona, apoi aveţi un traseu frumos de urcat pe la o fântână arteziană muzicală, Muzeul de artă modernă şi satul olimpic (Jocurile Olimpice de vară din 1992) - apoi luaţi o telecabină (teleferico, aveţi grijă că din acelaşi loc se ia un ”funicular” care este un fel de metrou pe cablu care duce înapoi în oraş) până la ruinele unei cetăţi de unde se pot vedea portul şi oraşul.

În centru, pe ”Rambla”, merită să intraţi într-unul din multele localuri tipice (”botegas”) unde se serveşte parilla, care este într-un fel fast-food-ul lor tradiţional. Există şi o grămadă de restaurante mai dichisite, dacă vă ţine punga, şi tot felul de baruri şi localuri de zi şi de noapte. Mergând pe Rambla din centru spre mare, aveţi în partea stângă a străzii pietonale partea turistică, iar în partea dreaptă vă puteţi afunda în nişte locuri mai dubioase. Your choice.

Barcelona a fost încă un oraş de litoral care mi-a plăcut - poate întrucâtva seamănă cu Lisabona - şi un oraş care merită vizitat.

Gran Paradiso

Parcul național Gran Paradiso este unul din locurile cu care Italia se mândrește. Este un parc întins pe mulți kilometri, în zona muntoasă dintre Italia (regiunile Piemonte și Val d'Aosta) si Franța.

Am ajuns la intrarea în parc într-o oră și ceva de mers de la Torino, oprindu-ne în localitatea Noasca (mai puteam merge vreo 10km cu mașina, dar ne-am oprit acolo din motive de serpentine). Voiam să facem o plimbare de o zi prin munți, așa că am fost la biroul turistic din Noasca să cerem indicații. Din păcate ne-am ales doar cu o hartă a traseelor, pe care nu erau indicate nici durata nici dificultatea, așa că am pornit oarecum la nimereală pe ceva ce părea la început un traseu care se putea face cu doi copii de 6 și 7 ani. Am luat-o pe un vechi drum de măgăruși (mulattiera) și am mers așa vreo oră, admirând priveliștea din ce în ce mai maiestuoasă a Alpilor și văii în care erau drumul și localitatea. Am ajuns la un cătun construit pe o margine de râpă, cu case integral din piatră (inclusiv acoperișul era din plăci de piatră), care ni s-a părut foarte pitoresc. Nu știu dacă mai este locuit permanent sau nu.

Am continuat apoi drumul până la popasul Noaschetta, pe la 1600m altitudine. Munții din apropiere ajung aproape de 3000m, iar pe un versant la doar 1-200m deasupra nivelului la care ajunsesem noi se vedea o zonă înzăpezită. Începuse să fie răcoare - dar plăcut, mai ales pentru noi care plecasem din toridul Torino. Refugiul la care am făcut un scurt popas era închis (în mod hilar, era scris pe ușă că se poate lua cheia de jos din localitate), mi-a plăcut că e acolo și o mini-hidrocentrală și refugiul chiar pare să fie independent de restul lumii.

Am luat-o apoi pe altă potecă la coborâre, care s-a dovedit a fi mult mai dificilă (ar fi fost preferabil s-o alegem la urcare), şi destul de lungă, dar spectaculoasă pe alocuri.

Am văzut și fotografiat o mulțime de fluturi și șopârle, din păcate (sau din fericire) nici un alt animal interesant. Se spune că dacă te aventurezi pe poteci și mai departe de civilizație, poți vedea și alte lighioane.

După vreo 6-7 ore de mers aproape continuu, am ajuns în sfârșit în Noasca. Fetele au rezistat admirabil, și chiar la coborâre au căzut de mai puține ori decât mine. Este foarte frumos prin munți în Gran Paradiso, trebuie doar să mergeți echipați (pantaloni lungi și bocanci) și cu rezerve de apă.

Durham, North Carolina

Am fost în interes de serviciu la Durham, North Carolina. Fiind a doua vizită în Statele Unite, am fost neplăcut surprins, prin contrast cu data anterioară, de coada de 1.5 ore de la controlul de securitate la Chicago (unde am avut escală). Aeroportul din Durham este mult mai mare decât mă aşteptam, având în vedere că deserveşte oraşele Durham şi Raleigh, care au în total abia vreun milion de locuitori.

Durham este situat aproape la jumătatea distanţei între New York şi Florida, la mai puţin de 100km de coasta Atlanticului. La sfârşitul lui ianuarie, când în România erau maxime de -10 grade, acolo erau cam +20. Oraşul este renumit pentru centrul universitar şi centrele medicale - aici este o concentrare de spitale de top, superspecializate, cum n-am mai văzut nicăieri. Totul la scară americană, adică spaţii enorme între clădiri enorme, cu parcări supraetajate enorme. Oraşul este incredibil de întins pentru cei 2-300 de mii de locuitori! Am mers vreo oră cu autobuzul pentru a-l traversa.

Campusul se întinde pe aproape 3000 de hectare! Parcuri, clădiri moderne sau cu tentă veche dar unitare ca arhitectură, multe spaţii verzi, transport in interiorul campusului... Totul pentru ca studenţii, cadrele didactice şi cercetătorii să se poată concentra asupra a ceea ce au de făcut cu randament maxim.

Oamenii sunt şi aici foarte săritori şi de treabă - cam greu de înţeles însă când vorbesc în dialectul local. Majoritatea negri, care chiar vorbesc aşa cum îi vedem prin filme.

A fost o experienţă frumoasă vizita la Durham, am văzut o combinaţie interesantă între un orăşel modest şi un mare centru universitar şi ştiinţific.

Cuba

Încep să-mi dau seama că sunt în lume multe "ţări ale contrastelor"... Din avion, înainte de aterizare, după nişte privelişti splendide ale unor insule în apa de culoare bleu-verde, prin care umbra norişorilor se vedea direct pe nisipul de pe fund, am ajuns deasupra uscatului... Smog, o fabrică (sau ce-o fi fost) cu un coş mare pe care scotea o gramadă de fum maroniu şi un coş mai mic cu fum galben, o groapă de gunoi incendiată, clădiri părăsite sau demolate, multe magherniţe şi blocuri mici într-o stare jalnică.

Welcome to Havana! Un aeroport cam de talia Otopeni-ului înainte de extindere, şi cu acelaşi aer rustic (a se citi neîngrijit) în zona pistelor.

Totuşi, pe acest mic aeroport erau 3 avioane din clasa Boeing 747/777, plus altele mai mici... Problematic, pentru că peste 1000 de oameni trebuiau să treacă de controlul documentelor (cu pozat, ştampile şi întrebări) - deşi erau 20 de ghişee am fãcut o coadă de vreo 2 ore acolo. Apoi am trecut fără întrebări suplimentare de controlul bagajului de mână, din fericire şi cel de cală venise, aşa ca am pornit spre oraş.

De fapt, eram cazaţi la un hotel mai în afara Havanei, în cartierul ambasadelor - care avea piscină, dar nu plajă, aveam mesele incluse aşa că singura ocazie de a vedea oraşul a fost un tur al "Vieja Habana", de câteva ore. Partea "istorică" este relativ mică, se poate face la pas şi probabil o zi - două sunt de ajuns pentru a vedea cam tot ce s-ar putea vedea. Câteva pieţe mai importante, contrabandişti care sar pe turişti cum îi văd, catedrala şi numeroasele maşini de epocă (sunt atât de multe pentru că după revoluţia din 1959 cubanezii n-au mai avut voie să-şi cumpere maşini, dar celor care le aveau deja nu le-au fost confiscate). Clădirile de locuit sunt în acea zonă într-o stare jalnică, dărăpănate şi cu apartamente minuscule. Ceea ce n-am înţeles este de ce, daca toţi spun că e "foarte sigură" Havana, majoritatea apartamentelor aveau grilaje la uşi şi balcoane. Era un aer pitoresc în Havana, parcă erai cumva în afara timpului...

După aceea, am stat câteva zile la Varadero, o staţiune pe litoralul Atlanticului la vreo 150 de km de Havana. Aici, cazarea a fost într-un complex foarte mare, cu "all inclusive". Era şi plajă foarte frumoasă, cu nisip fin, apa caldă şi limpede a Atlanticului, erau piscine, jacuzzi, baruri unde puteai mânca şi bea orice oricând fără a plăti ceva în plus, petreceri, spectacole, discotecă... Totul e conceput pentru a uita de lume, în condiţii probabil incredibile (şi cu siguranţă inaccesibile) cubanezului de rând... A fost foarte frumos, într-adevăr. Faptul că am fost acolo la începutul lunii mai şi nu în plin sezon a făcut să nu fie aglomeraţie sau exagerat de cald. Varadero este una din "fabricile de valută" pentru Cuba, sunt acolo multe complexuri hoteliere cum e cel în care am stat, în care vin numai străini (şi câţiva cubanezi bogaţi, că au şi ei "nomenclatura" lor...).

În concluzie, după părerea mea Cuba merită vizitată mai mult pentru litoral - sau viaţa de noapte din Havana, pentru pasionaţii de aşa ceva. Cubanezii sunt destul de nemulţumiţi de situaţia lor, există în circulaţie două monezi - una convertibilă aproximativ egală cu dolarul american, cealaltă doar internă - un salariu mediu este doar de vreo 10 dolari... Puteţi vedea la ştiri informaţii despre ce-au mai făcut "armatele imperialiste" americane, sau cât de bucuroşi au fost cetăţenii la sărbătoarea oamenilor muncii (am ajuns în Cuba pe 1 mai). Oamenii sunt de treabă şi stau bucuroşi de vorbă (chiar în limbi pe care nu le cunosc), şi se bucură şi mai mult dacă primesc nişte pesos convertibili sau un tricou, un pantalon ceva (pentru ei produsele din import sunt inaccesibile, cam cum erau pentru români înainte de 1989, cu menţiunea că fiind o insulă, în Cuba sunt mai greu de adus prin contrabandă).