Catania – Sicilia

Pentru prima dată am ajuns în sudul Italiei, în Sicilia. Deși am stat foarte puțin, reîntâlnirea cu Mediterana a fost reconfortantă! Chiar dacă era sfârșit de septembrie, vremea era încă frumoasă, cu temperaturi maxime de 26-28 de grade afară și temperatura apei peste 23-24. 

La Catania și prin împrejurimi coasta este destul de abruptă și sunt doar câteva plaje cu nisip, artificiale. Acest lucru este explicabil prin vecinătatea vulcanului Etna. Unde am fost eu, la Santa Tecla, hotelul are iesire directă la mare, pe niște scări. Apa era foarte foarte limpede și, așa cum am scris mai sus, caldă. Chiar nu m-a deranjat deloc absența plajei cu nisip, erau șezlonguri și umbreluțe pe niște terase între clădirile hotelului și mare. Avea și o piscină, care arăta foarte bine dar avea apa mai rece decât cea a mării și oricum, preferam marea. Hotelul era frumos, și în prima seară acolo am avut parte și de animație, muzică și dans afară pe terasă.

Prin Catania am fost doar într-o seară, când ne-am plimbat un pic prin centru. Sunt câteva clădiri mai interesante dar altfel, destul de murdar așa orașul, nu se compară cu cele din nordul Italiei. Nu comentez aici motivele, probabil le intuiți.

Poate că și faptul că am fost la distanță de doar câteva zile pe litoralul bulgăresc și aici în Sicilia m-a făcut să compar cele două locuri și, deloc surprinzător, Mediterana câștigă detașat. Acum, puteți zice că-s subiectiv – poate că sunt un pic îndrăgostit de Italia și Mediterana, corect – dar cred că și mulți care-s mai obiectivi cred la fel.

Bulgaria

Am fost două zile în Bulgaria, pe litoralul Mării Negre, la Nisipurile de Aur (Golden Sands). Cam spre sfârșit de sezon, ce-i drept, după 15 septembrie. Hotelul de 4 stele (un all-inclusive) în care am fost cazați era bunicel, mancarea era destul de variată (stând doar două zile nu știu cât varia în timp), avea și o piscină exterioară pe care însă n-am folosit-o din cauza vremii.

Stațiunea în general nu m-a impresionat deloc, faleza e plină de dughene, un fel de talcioc foarte întins, unde într-adevăr am văzut lucruri mai ieftine decât la noi, dar dădea un aer care mie nu mi-a plăcut. Plajele erau în mare parte închise, contra-cost, iar cele libere nu păreau a fi curățate. Îmi pot imagina că în sezon, când probabil e super-aglomerație, mi-ar plăcea și mai puțin.

În schimb, pe drumul spre România (am fost cu mașina), am găsit niște locuri foarte frumoase sau pitorești. În afară de capul Kaliakra, unde sunt amenajări pentru turiști, am continuat pur și simplu pe drumul 901 în loc de 9 (acesta fiind un fel de drum național la ei) și deși erau zone de asfalt prost, acesta era cât de cât plombat, și am mers astfel pe lângă mare, mai ieșind spre dreapta ca să mă apropii de malul mării din când în când.

După ce am revenit pe drumul 9, am mai făcut o deviere spre Krapets, unde am găsit o plajă mai sălbatică așa, cu câte o mașină ”campată” la câteva sute de metri. Acolo am intrat și-n apă, extrem de limpede deși foarte rece și cu câteva meduze. Asta a mai salvat impresia medie despre călătorie.

În concluzie: am văzut multe chestii în părăsire (clădiri, camping de căsuțe, pontoane), dar sunt bune ocazii de fotografiat, și apoi se zice că partea mai frumoasă a litoralului este de la Varna spre sud de fapt. Eu dacă aș mai merge la mare în Bulgaria, vara, cred c-aș evita ”resort-urile” renumite, cred că e o destinație mai potrivită pentru camping.

Japonia - a doua vizită

Trebuie să-mi notez ce simt acum, deși nu știu cât de bine voi putea reda în cuvinte... Gonind cu 300km/h spre Tokyo, în lumina apusului și cu muzică bună în căști... Toată agitația și porcăriile care ne deprimă zi de zi par atât de absurde, inutile, fără nici o noimă! Dacă oamenii ar putea avea în același timp acest sentiment, sau dacă și l-ar putea aminti tot timpul, cât de frumoasă ar putea fi lumea asta! Ce sens are să ne batem pentru o palmă de pământ sau un pumn de gologani, să ni se pară tragic că nu trăim cu câteva sute de kilometri mai înspre vreun punct cardinal, că nu avem o locuință mai mare de nu știu câți metri pătrați?... Motive absurde, pretexte pentru nefericiri mai mici sau mai mari, pentru a ne simți victimele destinului nemilos. Cât de departe putem merge în nebunia noastră de a fi victimele vieții, când de fapt noi suntem viața, avem deplinul control și nu ar trebui decât să nu uităm momentele astea de pace sufletească pentru a lua deciziile cele mai bune atunci când viața ne-o cere. Viața este un drum, o călătorie care este esențială în sine și nu pentru punctul terminus, pentru că pe acesta de fapt nu-l știm niciodată.

Da, Japonia este uimitoare! Și ciudată, și curată, și aglomerată în zonele populate, și cam lipsită de stil în orașe, și cu tradiții puternice și uneori de neînțeles pentru noi, ceilalți...

Mă gândeam azi că de fapt toate marile firme care produc aparate foto și video sunt japoneze. De unde pasiunea asta pentru imagine la un popor extrem de harnic, dar care nu excelează totuși la capitolul artistic sau stil (cel puțin din câte știu eu, în nici un domeniu)? Chiar și templele și palatele lor sunt de o simplitate în același timp splendidă și uimitoare pentru noi europenii, obișnuiți cu încărcarea palatelor noastre medievale... Poate pentru că au învățat de-a lungul secolelor să privească și să înțeleagă, n-au avut poate motivația de a crea ceva mai frumos decât natura, dându-și pe bună dreptate seama că ar fi un efort în van. Poate că de-asta încearcă să imortalizeze natura, fiind bineînțeles conștienți că fotografia unui apus nu va fi niciodată decât a zecea parte din simțământul pe care ți-l poate da admirarea unui apus. Înțelegând prin cultura lor CUM să privească, pot aduce aproape de perfecțiune această a zecea parte, și se pare că restul lumii apreciază acest lucru. Pentru că o imortalizare perfectă a unui apus de soare poate trezi în fiecare dintre noi amintirea acelor momente atât de speciale când am fost acolo, pe un munte sau la malul mării, și am participat în singurătate totală sau alături de un suflet pe care-l simțeam atât de aproape, la acest spectacol măreț al naturii.

Japonezii fac o economie extraordinară de spațiu! Ei nu ”fac mofturi” că apartamentul are sub 100mp sau că blocul vecin e la mai puțin de 20m de fereastra lor (uneori blocurile sunt și la mai puțin de 1m distanță!). Folosesc eficient spațiul și nu sunt complexați de vecinătatea apropiată a ”aproapelui”, așa cum majoritatea noastră, a vesticilor, suntem.

Or avea și ei ”uscăturile” lor, este normal, dar acestea sunt probabil mult mai puține ca proporție și cu siguranță mult mai puțin vizibile, nu ajung de obicei vedete pentru mass-media și cu siguranță nu devin model pentru noile generații, așa cum vedem în România și de fapt în mare parte din Europa...

Trenurile Shinkansen, care merg cu 300km/h între Kyoto și Tokyo, parcurgând peste 500km în mai puțin 2 ore și jumătate, se succed la fiecare 6-10 minute. La fiecare 3-5 minute o nălucă trece pe contrasens, cu o viteză relativă de 5-600 km/h. Aproape toate locurile ocupate, cu toate că prețurile biletelor nu sunt deloc mici, de oameni care se mișcă probabil zeci de mii de kilometri pe an.

Japonia este de două decenii în criză economică, după ce se apropiase rapid de SUA ca PIB, la o populație mult mai mică, și mulți dădeau ca sigură ”victoria” lor. Populația îmbătrânește, este în scădere, sistemul de pensii începe să aibă unele dificultăți. Când ești aici însă și vezi, trăiești Japonia, îți dai seama că ei au toate șansele să reușească. Pentru că sunt solidari, sunt onești, cred în muncă și în capacitatea lor de a supraviețui, demonstrată de altfel cu prisosință de istorie... Nu cred că am văzut vreo țară în care să fie mai puține produse ”made in China” decât aici. Globalizarea i-a lovit, și încă destul de dur, dar ei au știut, poate, să nu alerge cu orice preț după profit sau minimizarea costurilor, pentru că va veni o vreme (a venit deja?) în care lumea va plânge după produsele ”made in Japan”.

Despre Kobe am mai scris, de data asta am fost într-o zi lângă piciorul podului Akashi, cel mai lung pod suspendat din lume (2km). Impresionant! Cantități enorme de beton formează picioarele, cabluri de un metru diametru îl susțin. Cât despre plajă – apă limpede, vestiare, dușuri, prosoape și colaci de vânzare, tot ce trebuie pe o plajă... Niciodată n-am văzut un trafic maritim atât de intens ca acolo! Pe sub podul Akashi treceau în viteză 1-2 vapoare pe minut – Kobe este unul din porturile cele mai mari din lumii. Iar orașul continuă să rămână foarte viu și activ până la ore târzii din noapte. De fapt, se spune că acesta ar fi, datorită portului, orașul cel mai ”occidental” al Japoniei.

Tokyo este o aglomerare gigantică care dă impresia de mai multe orașe contopite. Ca arhitectură, este valabil ceea ce este și în celealte orașe pe care le-am văzut în Japonia – un fel de ghivechi între diverse stiluri, nimic uniform, triumful funcționalității asupra formei (valabil și pentru mașini, am văzut modele japoneze foarte inestetice dar compacte și optimizate ca spațiu util care probabil sunt produse special pentru piața locală). Trenul automat (fără conductor) cu care ne-am plimbat prin Tokyo, ajungând peste pod în zona portului te face să te simți ca într-un film SF când se învârte prin încrengătura de autostrăzi și căi ferate suspendate, trecând printre zgârie-nori...

Mai sunt două lucruri despre care aș vrea să scriu. Primul – o vizită la un mall de electronice: cinci etaje cu televizoare, foto/video, aparatura audio, piane electronice, jucării, ceasuri, electrocasnice. Aici vezi de fapt puterea Japoniei: multe din marile firme de electrice/electronice sunt cel puțin pornite de aici (Toshiba, Mitsubishi, Akai, Sony, Panasonic, Canon, Nikon, Pentax, Daikin, Sanyo, Sharp, JVC, etc, etc). Produse bune, foarte bune, uimitoare, chestii care încă nu prea există pe la noi... Copleșitor. Interesant faptul că Sony și Panasonic au produse dedicate pieței locale, configurate exclusiv pentru limba japoneză – probabil iau o bilă albă la marketing din partea japonezilor pentru asta.

Nu prea-mi convine sa închei cu o chestie pe care o consider negativă, dar trebuie menționată pentru că este ceva care nu cred să se mai găsească în altă parte – nu voi denumi cumva fenomenul, doar descriu ce-am văzut. Am fost într-o zonă înțesată cu magazine gigantice (unele se întindeau în câte-un bloc întreg de 5-6 etaje) de benzi desenate, DVD-uri și jocuri pe calculator. Multe din materialele care se vindeau acolo (desene hentai, DVD-uri) mi s-au părut foarte aproape de pornografia infantilă. Nu (neapărat) explicită, dar să vezi zeci și zeci de rafturi cu poze sau desene de fetițe semi-dezbrăcate e foarte neplăcut... Există și un bar, se pare renumit, în care ”chelnerițele” sunt fete care mi s-au părut a mai avea mult  până la majorat, îmbrăcate în niște uniforme cu fuste scurte și decolteuri. De altfel, este recunoscut deja fenomenul ”Lolita” în Japonia... Ei, asta e ceva ce nu prea înțeleg. De ce una din țările cele mai avansate din lume are aceste – după părerea mea – probleme psihice? O posibilitate ar fi că până destul de recent în istorie căsătoriile în Japonia erau făcute foarte devreme în copilărie, și cum tradițiile sunt puternice aici, se face o trecere treptată spre normalitate (”normalitate” din punctul nostru de vedere). Altă ”explicație”, mai tendențioasă, ar fi că trebuia să existe și un revers al medaliei, prea părea aproape de perfecțiune totul pe-aici. De fapt, statutul femeii în societate mi se pare destul de dezavantajos încă, deși s-au făcut pași enormi spre egalitate în ultimii 50-100 de ani.

Și la Kobe și la Tokyo am stat în hosteluri: o alternativă foarte bună la hotelurile care sunt destul de scumpe. La Kobe erau niste paturi tip ”capsule”, de aproximativ 1x2.2m, iar la Tokyo era un hostel cu tipic japonez, cu ”tatami” pe jos, saltele și masuță joasă. Curățenie, există dușuri cu săpun și șampon peste tot, prosoape incluse sau de închiriat, wi-fi, dulăpioare cu cheie...

A, și peste tot pe unde am fost nu m-am simțit în nesiguranță! E adevărat că în zonele mai turistice poliția este permanent în patrulare, dar peste tot ai senzația (foarte corectă de altfel!) că ai putea să-ți lași portofelul pe stradă și să revii a doua zi să-l iei. Nu-i nevoie să-ți tragi geanta în față când te urci în mijloace de transport, sau să-ți fie frică să lași rucsacul jos și să te depărtezi câțiva metri ca să faci niște poze.

Cam asta a fost noua excursie în Țara Soarelui-Răsare. O lume ciudată, în mișcare continuă, de la care avem multe de învățat. Cu toate că distanța e mare, când voi mai avea ocazia de a merge acolo nu o voi refuza.

San Francisco

Am ajuns la San Francisco la începutul lui decembrie, pe o vreme ploioasă și nu prea caldă, cumva opusul imaginii ”clasice” despre California. Am aflat că de fapt cam așa este de obicei iarna. Vara este foarte cald dar apa oceanului continuă să fie extrem de rece așa ca băile nu prea se fac acolo ci mai jos pe coasta Californiei, spre L.A.

Drumul de la aeroport la hotel a fost destul de rapid (doar vreo 20 minute), deși era în timpul săptămânii. Autostrăzi largi, pe alocuri supraetajate, dar cu asfaltul nu foarte bine întreținut – localnicii spun că din cauza deficitului enorm al Californiei, de multă vreme nu s-au mai făcut lucrări.

Orașul este mare și, cu excepția centrului financiar unde sunt blocuri mai înalte și câțiva zgârie-nori, este format din case și construcții cu 2-3 etaje, prin urmare este și destul de întins. Sunt multe străzi în pantă deoarece orașul este construit pe niște dealuri. Există un sistem special de tramvai, care a fost inaugurat acum mai bine de un secol, care funcționează și azi: vagoanele de tramvai nu au motor, ci exista un cablu intr-un șanț între șine de care acestea se ”agață” când vor să pornească. Cablul rulează permanent, pus în mișcare de niște motoare de la capetele liniei. Este destul de pitoresc și datorită modului de călătorie – pe niște trepte laterale – probabil merită încercat o dată (biletul e 6 dolari călătoria).

Am prins totuși și două zile însorite acolo, în care m-am plimbat un pic prin centru și un bun prieten mi-a arătat orașul (în general prin SUA fără mașină e cam complicat cu mobilitatea). În zona vechiului port există mai multe docuri transformate acum în locuri de agrement, cu restaurante și magazine. Am traversat celebrul pod Golden Gate pentru o priveliște panoramică foarte frumoasă a orașului, dar cea mai frumoasă panoramă a Golfului am văzut-o urcând în punctul numit ”Twin Peaks”, unde este un ”viewpoint” renumit.

Există un foarte extins cartier chinezesc (dacă am reținut bine, ar fi cea mai mare comunitate chinezească din afara Chinei acolo), dar și mulți italieni și destui sud-americani, este într-adevăr un oraș ”global”. Nu este în esență un oraș turistic, dar este interesant de văzut.

Japonia

Călătoria a fost lungă, lungă de tot, dar a meritat fiecare minut de zbor! Senzația care m-a însoțit aproape non-stop în cele 10 zile cât am stat acolo a fost aceea de ”diferit”. De la lipsa coșurilor de gunoi pe străzile totuși perfect curate și mănușile albe ale taximetriștilor cu mașinile lor cu uși care se închid automat până la mâncare...

După ce am aterizat pe cea mai mare insulă artificială din lume, care găzduiește marele aeroport Kansai (Osaka), m-am tot mirat, încă de pe drumul spre Osaka, de cât de înghesuite pot fi casele și blocurile. Care aveau ferestre obișnuite și pe pereți care erau la doar 50cm de clădirea vecină, astfel încât era inevitabil să-ți pui întrebări asupra utilității lor. Din păcate în Osaka nu am stat, am văzut orașul doar din tren. Am schimbat trenul, și ne-am continuat drumul spre Aioi. Am văzut vagoane speciale pentru femei și ne-a impresionat faptul că trenurile erau foarte punctuale și opreau cu ușile exact în dreptul semnelor de pe peron, unde se formau cozi ordonate...

De la Aioi ne-am continuat drumul cu un autobuz, printr-o zonă de dealuri foarte frumoasă. Am văzut că și pe drumul dintre localități pomii și gardul viu de pe lângă șosea erau foarte aranjați.

Am avut doar două zile libere, în care am mers la Kyoto și respectiv Kobe. Fosta capitală imperială, Kyoto, este foarte frumoasă și merită vizitată, iar contrastul dintre înghesuiala locuințelor și vastitatea grădinilor din jurul templelor nu poate trece neobservat. Am fost la Kiyomizu-dera, templul construit integral din lemn, fără nici un cui în întreaga structură remarcabilă de altfel. Numele înseamnă ”apă pură”, și într-adevăr am văzut o coadă la un izvor acolo. Am văzut și Kinkakuji, sau Templul de Aur, cu lacul și frumoasa lui grădină. Am mers apoi pe jos la Ryōan-ji, templul cu celebra grădină zen și un splendid parc cu un lac, tocmai bun de fotografiat în lumina asfințitului. Nu puteam rata castelul, Nijo-jo, cu partea fortificată și din nou o remarcabilă grădină. Impresionantă și simplitatea construcțiilor templelor și castelului, sunt construite funcțional, evitând risipa și lucrurile care nu sunt necesare.

În Kobe am urcat cu telecabina pe un deal unde era ”Herb garden”. Chiar daca, fiind iarnă, plantele erau puține, panorama orașului și coborârea pe jos, prin pădure și pe lângă un lac și o cascadă, au meritat efortul. Kobe este un oraș mai dinamic, mai modern, într-un fel vizitând Kyoto și Kobe cred că am văzut două extreme. Multe localuri de tot felul, am mâncat niște friptură de vită preparată chiar acolo, în fața clientului, am băut o cafea la Starbucks și cam atât – timpul a fost scurt, dar orașul mi-a plăcut foarte mult.

Pe drumul de la plecare spre aeroport, am luat trenul de mare viteza – Shinkansen – până la Osaka. Este într-adevăr o senzație deosebită acea accelerare lină până la 300km/h, iar peisajul se derulează cu o viteză incredibilă.

Revin la impresia de ”diferit” – mâncarea e altfel decât eram obișnuit, am mâncat o mulțime de chestii ciudate din care unele mi-au plăcut, altele nu...

Nu știu dacă aș putea să trăiesc acolo, dar în vizită cu siguranță aș mai merge!