Japonia - a doua vizită

Trebuie să-mi notez ce simt acum, deși nu știu cât de bine voi putea reda în cuvinte... Gonind cu 300km/h spre Tokyo, în lumina apusului și cu muzică bună în căști... Toată agitația și porcăriile care ne deprimă zi de zi par atât de absurde, inutile, fără nici o noimă! Dacă oamenii ar putea avea în același timp acest sentiment, sau dacă și l-ar putea aminti tot timpul, cât de frumoasă ar putea fi lumea asta! Ce sens are să ne batem pentru o palmă de pământ sau un pumn de gologani, să ni se pară tragic că nu trăim cu câteva sute de kilometri mai înspre vreun punct cardinal, că nu avem o locuință mai mare de nu știu câți metri pătrați?... Motive absurde, pretexte pentru nefericiri mai mici sau mai mari, pentru a ne simți victimele destinului nemilos. Cât de departe putem merge în nebunia noastră de a fi victimele vieții, când de fapt noi suntem viața, avem deplinul control și nu ar trebui decât să nu uităm momentele astea de pace sufletească pentru a lua deciziile cele mai bune atunci când viața ne-o cere. Viața este un drum, o călătorie care este esențială în sine și nu pentru punctul terminus, pentru că pe acesta de fapt nu-l știm niciodată.

Da, Japonia este uimitoare! Și ciudată, și curată, și aglomerată în zonele populate, și cam lipsită de stil în orașe, și cu tradiții puternice și uneori de neînțeles pentru noi, ceilalți...

Mă gândeam azi că de fapt toate marile firme care produc aparate foto și video sunt japoneze. De unde pasiunea asta pentru imagine la un popor extrem de harnic, dar care nu excelează totuși la capitolul artistic sau stil (cel puțin din câte știu eu, în nici un domeniu)? Chiar și templele și palatele lor sunt de o simplitate în același timp splendidă și uimitoare pentru noi europenii, obișnuiți cu încărcarea palatelor noastre medievale... Poate pentru că au învățat de-a lungul secolelor să privească și să înțeleagă, n-au avut poate motivația de a crea ceva mai frumos decât natura, dându-și pe bună dreptate seama că ar fi un efort în van. Poate că de-asta încearcă să imortalizeze natura, fiind bineînțeles conștienți că fotografia unui apus nu va fi niciodată decât a zecea parte din simțământul pe care ți-l poate da admirarea unui apus. Înțelegând prin cultura lor CUM să privească, pot aduce aproape de perfecțiune această a zecea parte, și se pare că restul lumii apreciază acest lucru. Pentru că o imortalizare perfectă a unui apus de soare poate trezi în fiecare dintre noi amintirea acelor momente atât de speciale când am fost acolo, pe un munte sau la malul mării, și am participat în singurătate totală sau alături de un suflet pe care-l simțeam atât de aproape, la acest spectacol măreț al naturii.

Japonezii fac o economie extraordinară de spațiu! Ei nu ”fac mofturi” că apartamentul are sub 100mp sau că blocul vecin e la mai puțin de 20m de fereastra lor (uneori blocurile sunt și la mai puțin de 1m distanță!). Folosesc eficient spațiul și nu sunt complexați de vecinătatea apropiată a ”aproapelui”, așa cum majoritatea noastră, a vesticilor, suntem.

Or avea și ei ”uscăturile” lor, este normal, dar acestea sunt probabil mult mai puține ca proporție și cu siguranță mult mai puțin vizibile, nu ajung de obicei vedete pentru mass-media și cu siguranță nu devin model pentru noile generații, așa cum vedem în România și de fapt în mare parte din Europa...

Trenurile Shinkansen, care merg cu 300km/h între Kyoto și Tokyo, parcurgând peste 500km în mai puțin 2 ore și jumătate, se succed la fiecare 6-10 minute. La fiecare 3-5 minute o nălucă trece pe contrasens, cu o viteză relativă de 5-600 km/h. Aproape toate locurile ocupate, cu toate că prețurile biletelor nu sunt deloc mici, de oameni care se mișcă probabil zeci de mii de kilometri pe an.

Japonia este de două decenii în criză economică, după ce se apropiase rapid de SUA ca PIB, la o populație mult mai mică, și mulți dădeau ca sigură ”victoria” lor. Populația îmbătrânește, este în scădere, sistemul de pensii începe să aibă unele dificultăți. Când ești aici însă și vezi, trăiești Japonia, îți dai seama că ei au toate șansele să reușească. Pentru că sunt solidari, sunt onești, cred în muncă și în capacitatea lor de a supraviețui, demonstrată de altfel cu prisosință de istorie... Nu cred că am văzut vreo țară în care să fie mai puține produse ”made in China” decât aici. Globalizarea i-a lovit, și încă destul de dur, dar ei au știut, poate, să nu alerge cu orice preț după profit sau minimizarea costurilor, pentru că va veni o vreme (a venit deja?) în care lumea va plânge după produsele ”made in Japan”.

Despre Kobe am mai scris, de data asta am fost într-o zi lângă piciorul podului Akashi, cel mai lung pod suspendat din lume (2km). Impresionant! Cantități enorme de beton formează picioarele, cabluri de un metru diametru îl susțin. Cât despre plajă – apă limpede, vestiare, dușuri, prosoape și colaci de vânzare, tot ce trebuie pe o plajă... Niciodată n-am văzut un trafic maritim atât de intens ca acolo! Pe sub podul Akashi treceau în viteză 1-2 vapoare pe minut – Kobe este unul din porturile cele mai mari din lumii. Iar orașul continuă să rămână foarte viu și activ până la ore târzii din noapte. De fapt, se spune că acesta ar fi, datorită portului, orașul cel mai ”occidental” al Japoniei.

Tokyo este o aglomerare gigantică care dă impresia de mai multe orașe contopite. Ca arhitectură, este valabil ceea ce este și în celealte orașe pe care le-am văzut în Japonia – un fel de ghivechi între diverse stiluri, nimic uniform, triumful funcționalității asupra formei (valabil și pentru mașini, am văzut modele japoneze foarte inestetice dar compacte și optimizate ca spațiu util care probabil sunt produse special pentru piața locală). Trenul automat (fără conductor) cu care ne-am plimbat prin Tokyo, ajungând peste pod în zona portului te face să te simți ca într-un film SF când se învârte prin încrengătura de autostrăzi și căi ferate suspendate, trecând printre zgârie-nori...

Mai sunt două lucruri despre care aș vrea să scriu. Primul – o vizită la un mall de electronice: cinci etaje cu televizoare, foto/video, aparatura audio, piane electronice, jucării, ceasuri, electrocasnice. Aici vezi de fapt puterea Japoniei: multe din marile firme de electrice/electronice sunt cel puțin pornite de aici (Toshiba, Mitsubishi, Akai, Sony, Panasonic, Canon, Nikon, Pentax, Daikin, Sanyo, Sharp, JVC, etc, etc). Produse bune, foarte bune, uimitoare, chestii care încă nu prea există pe la noi... Copleșitor. Interesant faptul că Sony și Panasonic au produse dedicate pieței locale, configurate exclusiv pentru limba japoneză – probabil iau o bilă albă la marketing din partea japonezilor pentru asta.

Nu prea-mi convine sa închei cu o chestie pe care o consider negativă, dar trebuie menționată pentru că este ceva care nu cred să se mai găsească în altă parte – nu voi denumi cumva fenomenul, doar descriu ce-am văzut. Am fost într-o zonă înțesată cu magazine gigantice (unele se întindeau în câte-un bloc întreg de 5-6 etaje) de benzi desenate, DVD-uri și jocuri pe calculator. Multe din materialele care se vindeau acolo (desene hentai, DVD-uri) mi s-au părut foarte aproape de pornografia infantilă. Nu (neapărat) explicită, dar să vezi zeci și zeci de rafturi cu poze sau desene de fetițe semi-dezbrăcate e foarte neplăcut... Există și un bar, se pare renumit, în care ”chelnerițele” sunt fete care mi s-au părut a mai avea mult  până la majorat, îmbrăcate în niște uniforme cu fuste scurte și decolteuri. De altfel, este recunoscut deja fenomenul ”Lolita” în Japonia... Ei, asta e ceva ce nu prea înțeleg. De ce una din țările cele mai avansate din lume are aceste – după părerea mea – probleme psihice? O posibilitate ar fi că până destul de recent în istorie căsătoriile în Japonia erau făcute foarte devreme în copilărie, și cum tradițiile sunt puternice aici, se face o trecere treptată spre normalitate (”normalitate” din punctul nostru de vedere). Altă ”explicație”, mai tendențioasă, ar fi că trebuia să existe și un revers al medaliei, prea părea aproape de perfecțiune totul pe-aici. De fapt, statutul femeii în societate mi se pare destul de dezavantajos încă, deși s-au făcut pași enormi spre egalitate în ultimii 50-100 de ani.

Și la Kobe și la Tokyo am stat în hosteluri: o alternativă foarte bună la hotelurile care sunt destul de scumpe. La Kobe erau niste paturi tip ”capsule”, de aproximativ 1x2.2m, iar la Tokyo era un hostel cu tipic japonez, cu ”tatami” pe jos, saltele și masuță joasă. Curățenie, există dușuri cu săpun și șampon peste tot, prosoape incluse sau de închiriat, wi-fi, dulăpioare cu cheie...

A, și peste tot pe unde am fost nu m-am simțit în nesiguranță! E adevărat că în zonele mai turistice poliția este permanent în patrulare, dar peste tot ai senzația (foarte corectă de altfel!) că ai putea să-ți lași portofelul pe stradă și să revii a doua zi să-l iei. Nu-i nevoie să-ți tragi geanta în față când te urci în mijloace de transport, sau să-ți fie frică să lași rucsacul jos și să te depărtezi câțiva metri ca să faci niște poze.

Cam asta a fost noua excursie în Țara Soarelui-Răsare. O lume ciudată, în mișcare continuă, de la care avem multe de învățat. Cu toate că distanța e mare, când voi mai avea ocazia de a merge acolo nu o voi refuza.