Trebuie să-mi notez ce simt acum, deși nu știu cât de bine voi putea reda în cuvinte... Gonind cu 300km/h spre Tokyo, în lumina apusului și cu muzică bună în căști... Toată agitația și porcăriile care ne deprimă zi de zi par atât de absurde, inutile, fără nici o noimă! Dacă oamenii ar putea avea în același timp acest sentiment, sau dacă și l-ar putea aminti tot timpul, cât de frumoasă ar putea fi lumea asta! Ce sens are să ne batem pentru o palmă de pământ sau un pumn de gologani, să ni se pară tragic că nu trăim cu câteva sute de kilometri mai înspre vreun punct cardinal, că nu avem o locuință mai mare de nu știu câți metri pătrați?... Motive absurde, pretexte pentru nefericiri mai mici sau mai mari, pentru a ne simți victimele destinului nemilos. Cât de departe putem merge în nebunia noastră de a fi victimele vieții, când de fapt noi suntem viața, avem deplinul control și nu ar trebui decât să nu uităm momentele astea de pace sufletească pentru a lua deciziile cele mai bune atunci când viața ne-o cere. Viața este un drum, o călătorie care este esențială în sine și nu pentru punctul terminus, pentru că pe acesta de fapt nu-l știm niciodată.
Da, Japonia este uimitoare! Și ciudată, și curată, și aglomerată în zonele
populate, și cam lipsită de stil în orașe, și cu tradiții puternice și uneori
de neînțeles pentru noi, ceilalți...
Mă gândeam azi că de fapt toate marile firme care produc aparate foto și video sunt japoneze. De unde pasiunea asta pentru imagine la un popor extrem de harnic, dar care nu excelează totuși la capitolul artistic sau stil (cel puțin din câte știu eu, în nici un domeniu)? Chiar și templele și palatele lor sunt de o simplitate în același timp splendidă și uimitoare pentru noi europenii, obișnuiți cu încărcarea palatelor noastre medievale... Poate pentru că au învățat de-a lungul secolelor să privească și să înțeleagă, n-au avut poate motivația de a crea ceva mai frumos decât natura, dându-și pe bună dreptate seama că ar fi un efort în van. Poate că de-asta încearcă să imortalizeze natura, fiind bineînțeles conștienți că fotografia unui apus nu va fi niciodată decât a zecea parte din simțământul pe care ți-l poate da admirarea unui apus. Înțelegând prin cultura lor CUM să privească, pot aduce aproape de perfecțiune această a zecea parte, și se pare că restul lumii apreciază acest lucru. Pentru că o imortalizare perfectă a unui apus de soare poate trezi în fiecare dintre noi amintirea acelor momente atât de speciale când am fost acolo, pe un munte sau la malul mării, și am participat în singurătate totală sau alături de un suflet pe care-l simțeam atât de aproape, la acest spectacol măreț al naturii.
Japonezii fac o economie extraordinară de spațiu! Ei nu ”fac mofturi” că
apartamentul are sub 100mp sau că blocul vecin e la mai puțin de 20m de
fereastra lor (uneori blocurile sunt și la mai puțin de 1m distanță!). Folosesc
eficient spațiul și nu sunt complexați de vecinătatea apropiată a ”aproapelui”,
așa cum majoritatea noastră, a vesticilor, suntem.
Or avea și ei ”uscăturile” lor, este normal, dar acestea sunt probabil mult
mai puține ca proporție și cu siguranță mult mai puțin vizibile, nu ajung de
obicei vedete pentru mass-media și cu siguranță nu devin model pentru noile
generații, așa cum vedem în România și de fapt în mare parte din Europa...
Trenurile Shinkansen, care merg cu 300km/h între Kyoto și Tokyo, parcurgând
peste 500km în mai puțin 2 ore și jumătate, se succed la fiecare 6-10 minute.
La fiecare 3-5 minute o nălucă trece pe contrasens, cu o viteză relativă de
5-600 km/h. Aproape toate locurile ocupate, cu toate că prețurile biletelor nu
sunt deloc mici, de oameni care se mișcă probabil zeci de mii de kilometri pe
an.
Japonia este de două decenii în criză economică, după ce se apropiase rapid
de SUA ca PIB, la o populație mult mai mică, și mulți dădeau ca sigură
”victoria” lor. Populația îmbătrânește, este în scădere, sistemul de pensii începe
să aibă unele dificultăți. Când ești aici însă și vezi, trăiești Japonia, îți
dai seama că ei au toate șansele să reușească.
Pentru că sunt solidari, sunt onești, cred în muncă și în capacitatea lor de a
supraviețui, demonstrată de altfel cu prisosință de istorie... Nu cred că am
văzut vreo țară în care să fie mai puține produse ”made in China” decât aici.
Globalizarea i-a lovit, și încă destul de dur, dar ei au știut, poate, să nu
alerge cu orice preț după profit sau minimizarea costurilor, pentru că va veni
o vreme (a venit deja?) în care lumea va plânge după produsele ”made in Japan”.
Despre Kobe am mai scris, de data asta am fost într-o zi lângă piciorul
podului Akashi, cel mai lung pod suspendat din lume (2km). Impresionant! Cantități
enorme de beton formează picioarele, cabluri de un metru diametru îl susțin.
Cât despre plajă – apă limpede, vestiare, dușuri, prosoape și colaci de
vânzare, tot ce trebuie pe o plajă... Niciodată n-am văzut un trafic maritim atât
de intens ca acolo! Pe sub podul Akashi treceau în viteză 1-2 vapoare pe minut –
Kobe este unul din porturile cele mai mari din lumii. Iar orașul continuă să
rămână foarte viu și activ până la ore târzii din noapte. De fapt, se spune că
acesta ar fi, datorită portului, orașul cel mai ”occidental” al Japoniei.
Tokyo este o aglomerare gigantică care dă impresia de mai multe orașe
contopite. Ca arhitectură, este valabil ceea ce este și în celealte orașe pe
care le-am văzut în Japonia – un fel de ghivechi între diverse stiluri, nimic uniform,
triumful funcționalității asupra formei (valabil și pentru mașini, am văzut
modele japoneze foarte inestetice dar compacte și optimizate ca spațiu util care
probabil sunt produse special pentru piața locală). Trenul automat (fără conductor)
cu care ne-am plimbat prin Tokyo, ajungând peste pod în zona portului te face
să te simți ca într-un film SF când se învârte prin încrengătura de autostrăzi
și căi ferate suspendate, trecând printre zgârie-nori...
Mai sunt două lucruri despre care aș vrea să scriu. Primul – o vizită la un
mall de electronice: cinci etaje cu televizoare, foto/video, aparatura audio,
piane electronice, jucării, ceasuri, electrocasnice. Aici vezi de fapt puterea
Japoniei: multe din marile firme de electrice/electronice sunt cel puțin
pornite de aici (Toshiba, Mitsubishi, Akai, Sony, Panasonic, Canon, Nikon,
Pentax, Daikin, Sanyo, Sharp, JVC, etc, etc). Produse bune, foarte bune,
uimitoare, chestii care încă nu prea există pe la noi... Copleșitor. Interesant
faptul că Sony și Panasonic au produse dedicate pieței locale, configurate exclusiv
pentru limba japoneză – probabil iau o bilă albă la marketing din partea
japonezilor pentru asta.
Nu prea-mi convine sa închei cu o chestie pe care o consider negativă, dar
trebuie menționată pentru că este ceva care nu cred să se mai găsească în altă
parte – nu voi denumi cumva fenomenul, doar descriu ce-am văzut. Am fost într-o
zonă înțesată cu magazine gigantice (unele se întindeau în câte-un bloc întreg
de 5-6 etaje) de benzi desenate, DVD-uri și jocuri pe calculator. Multe din materialele
care se vindeau acolo (desene hentai, DVD-uri) mi s-au părut foarte aproape de
pornografia infantilă. Nu (neapărat) explicită, dar să vezi zeci și zeci de
rafturi cu poze sau desene de fetițe semi-dezbrăcate e foarte neplăcut...
Există și un bar, se pare renumit, în care ”chelnerițele” sunt fete care mi
s-au părut a mai avea mult până la
majorat, îmbrăcate în niște uniforme cu fuste scurte și decolteuri. De altfel,
este recunoscut deja fenomenul ”Lolita” în Japonia... Ei, asta e ceva ce nu prea
înțeleg. De ce una din țările cele mai avansate din lume are aceste – după
părerea mea – probleme psihice? O posibilitate ar fi că până destul de recent
în istorie căsătoriile în Japonia erau făcute foarte devreme în copilărie, și
cum tradițiile sunt puternice aici, se face o trecere treptată spre normalitate
(”normalitate” din punctul nostru de vedere). Altă ”explicație”, mai
tendențioasă, ar fi că trebuia să existe și un revers al medaliei, prea părea
aproape de perfecțiune totul pe-aici. De fapt, statutul femeii în societate mi
se pare destul de dezavantajos încă, deși s-au făcut pași enormi spre egalitate
în ultimii 50-100 de ani.
Și la Kobe și la Tokyo am stat în hosteluri: o alternativă foarte bună la
hotelurile care sunt destul de scumpe. La Kobe erau niste paturi tip ”capsule”,
de aproximativ 1x2.2m, iar la Tokyo era un hostel cu tipic japonez, cu ”tatami”
pe jos, saltele și masuță joasă. Curățenie, există dușuri cu săpun și șampon
peste tot, prosoape incluse sau de închiriat, wi-fi, dulăpioare cu cheie...
A, și peste tot pe unde am fost nu m-am simțit în nesiguranță! E adevărat
că în zonele mai turistice poliția este permanent în patrulare, dar peste tot
ai senzația (foarte corectă de altfel!) că ai putea să-ți lași portofelul pe
stradă și să revii a doua zi să-l iei. Nu-i nevoie să-ți tragi geanta în față
când te urci în mijloace de transport, sau să-ți fie frică să lași rucsacul jos
și să te depărtezi câțiva metri ca să faci niște poze.
Cam asta a fost noua excursie în Țara Soarelui-Răsare. O lume ciudată, în
mișcare continuă, de la care avem multe de învățat. Cu toate că distanța e
mare, când voi mai avea ocazia de a merge acolo nu o voi refuza.
